MPC: Crezi că arta vizuală poate schimba modul în care publicul percepe sănătatea mintală și nevoile psiho-emoționale?

Andra Hera: Da, cred că arta poate face asta în măsura în care reușește să emoționeze și totodată să dea naștere unor întrebări în rândul publicului, întrebări care la rândul lor pot genera un dialog și conștientizarea unor stereotipuri adânc înrădăcinate în societate.

Arta poate ajuta publicul să se înțeleagă mai profund pe sine, dar și pe “celălalt” deschizându-ne și mai mult capacitatea de a empatiza și de a ne apropia unii de ceilalți fără teamă și fără respingere. Filmele, fotografiile pot să aibă un impact extraordinar de puternic și mai ales un impact imediat, rapid, în a ajuta publicul să înțeleagă prin ce trece o ființă umană care se luptă cu un dezechilibru interior. Exemplele sunt multe, fără îndoială. Mi-am amintit acum de lucrările prolificei Louise Bourgeois și de autoportretele lui Christian Hopkins.

MPC: În procesul de creație artistică, care sunt provocările cu care te confrunți atunci când redai teme sensibile, precum sănătatea mintală și explorarea emoțiilor?

Andra Hera: Una dintre temele pe care le abordez in scenariile pe care le-am dezvoltat în ultimii ani este legată de depresie și de căutarea unui sens existențial.

În documentarul În mijlocul meu, vocea, tema era legată de imposibilitatea de a te arăta în fața celorlalți așa cum ești, cu trăirile și gândurile tale reale. Protagoniștii vorbesc despre depresie, anxietate, furie reprimată, dar și despre neputința de a se simți împliniți și de a se uita către viitor cu speranță.

Cea mai mare provocare este aceea de a nu te lăsa complet locuit de aceste emoții, de a lua distanță măcar din când în când. E dificil să scrii, să faci film despre lucrurile astea și să fii totodată, un izvor de voie-bună.

O altă provocare este de a găsi tonul cu care vorbești despre asta. Pentru că de foarte multe ori, vorbim despre lucruri care nu se văd. În general, în situații relativ obișnuite, când ești frecventat de anxietate, de depresie sau de rușine cronică, tendința este de a ascunde și a de a te manifesta într-un fel care să compenseze emoțiile respective. Sau, te ascunzi de oameni. Am crezut multă vreme că e o lașitate să faci lucrul ăsta, dar acum tind să cred că e reacția naturală a minții care își caută echilibrul.

Or, arta vizuală – mai ales filmul și în mod special cel de ficțiune – e despre ce vedem și ce auzim, dar și despre relația cu ceilalți. Cu alte cuvinte, cum arăți și cum exprimi ceea ce nu se vede, ceea ce ascundem și ceea ce, în general, ceilalți la rândul lor, nu văd sau nu vor să vadă?

MPC: Cum faci față provocărilor emoționale din timpul muncii de creație, mai ales atunci când subiectele sunt încărcate emoțional?

Andra Hera: E extraordinar de important să îți găsești resurse care să te încarce, dar și să îți găsești oamenii cu care să poți vorbi despre asta, mai ales alți artiști cu care să ai un dialog și care să înțeleagă despre ce vorbești. Pentru mine, asta a contat foarte mult și e ceva ce am învățat târziu să fac, pentru că foarte mult timp am crezut că trebuie să duc și să îndur singură această muncă.

MPC: Cum percepi rolul artei vizuale, în special al fotografiei și filmului, în sprijinirea stării de bine și în procesul de vindecare emoțională pentru pacienți?

Andra Hera: Eu am lucrat cu pacienți doar la începutul perioadei de pregătire a documentarului, atunci când subiectul filmului era legat de disfoniile psihogene ale vocii, cum ar fi pierderea completă a vocii pe perioade nedeterminate, din cauze pur emoționale. Documentându-mă pentru proiect, am filmat o perioadă în spital.

Atunci am văzut efectul pe care îl are faptul că pacienții respectivi (cei care au acceptat să fie filmați) se simțeau, în sfârșit, văzuți. Să lași pe cineva să te filmeze, mai ales într-un moment dificil, e un act de mare curaj dar și extraordinar de eliberator.

Apoi, documentarul a luat o altă direcție și am ieșit din zona medicală. Cei doi protagoniști ai filmului au decis să înceapă o terapie vocală neconvențională încercând să găsească răspunsuri pentru sentimentul adânc de neîmplinire pe care îl trăiau în propria viață. Mihai, unul dintre protagoniști, avusese o perioadă de depresie extraordinar de dificilă cu ceva timp înainte să ne întâlnim și, pentru că nu mai găsea nicio soluție, a început să filmeze tot ce putea și să se filmeze, stând de vorbă cu camera. A făcut asta vreme de un un an, dacă nu mă înșeală memoria. O mică parte din materialele care au rezultat atunci au intrat în documentar. Îmi aduc aminte clar însă cum îmi povestea că, atunci când a început să filmeze lucruri obișnuite, blocul în care locuia, curtea blocului, propria cameră, locuri în care se ducea, a simțit că le vede pentru prima dată.

Cred că atunci când ne orientăm atenția, privirea, către ceea ce e în jurul nostru, când ne dăm voie să ieșim din noi înșine în felul acesta – prin intermediul camerei fotografice sau de filmat, când privim ceva cu atenție și cu răbdare, anxietatea scade, iar interiorul nostru se extinde și se transformă. Uneori pe termen scurt, alteori ireversibil.

MPC: Care sunt tehnicile sau metodele pe care le aplici pentru a rămâne conectată la povestea personajelor fără a fi copleșită?

Andra Hera: Cred că asta vine cu timpul. Înveți să te detașezi. Dar e foarte dificil.

MPC: Fiind scenaristă și regizoare, cum navighezi personal între propriile experiențe emoționale și nevoia de a crea povești cu un impact social puternic?

Andra Hera: Nu știu dacă le pot separa. Pentru mine, poveștile imaginate și cele trăite se hrănesc unele din altele, se amestecă și generează un organism care își are rădăcinile în tot ceea ce sunt și ce trăiesc eu, ca individ, ca femeie, ca artist.

MPC: Cum îți păstrezi autenticitatea în timp ce construiești povești care vorbesc despre emoții și experiențe universale?

Andra Hera: Chestionând mereu și mereu proiectele în care sunt implicată, căutând mereu propria mea voce în ele. Dificultatea ține, cred eu, de faptul că această unicitate este rezultatul unor influențe artistice dar și al unui sine care se transformă în timp. Nu cred ca e ceva ce ne definește în mod absolut dar cred că merită să nu ne oprim din săpat pentru a găsi această voce unică și a o exprima artistic cât mai curat.

MPC: Ce te-a inspirat să te alături proiectului „Mindful Photography & Cinema” și cum te-a motivat să explorezi această conexiune între artă și vindecare?

Andra Hera: Cred că e un subiect extraordinar de important. Eu nu cred în arta terapeutică în sine. Cu alte cuvinte, nu cred în a face un film sau a scrie o carte ca să te vindeci pe tine și apoi, mai vezi tu dacă e bun de ceva, dacă ajută și pe alții, etc. Dar cred că arta poate ajuta vindecării. Mai cred însă că pentru a avea efectul ăsta în ceea ce facem ca artiști, e nevoie să înțelegem cu claritate și în profunzime cine suntem, cât de nesfârșit de complexă e natura umană și să privim cât de lucid putem, impactul a ceea ce aducem în lume.

Într-un anume sens, există un beneficiu enorm pentru cei care explorează lumea prin arta vizuală dar nu fac asta în mod profesional, pentru că există o libertate mult mai mare, un spațiu mult mai sigur de joacă, de experiment și de bucurie. Și cu cât fac asta mai mult uitând de standarde, de așteptări și rezultate, cu atât sunt șanse mai mari să se reconecteze cu ei înșiși, cu inocența copilului interior – curios și deschis către viață.