Florentina Doicescu: Sunt de părere că arta poate fi un bun conținător pentru emoțiile oamenilor în general, dar și a persoanelor aflate în proces de vindecare, în mod particular. Cred că în acest moment, regizorii de film, teatru și scriitorii din noul val fac un mare bine societății culturale și nu numai, pentru aportul adus la procesul de vindecare a unei întregi societăți cu un istoric greu.

Cred cu tărie că arta ajută un proces de vindecare prin expunerea pacientului la ea atât în mod activ cât și în mod pasiv. Ca și moduri îmi vin în minte posibilitatea de descărcare de tensiuni, apartenența la grup de lucru, faptul că nu se mai simt singuri cu dificultățile lor, au în moderator o persoană căreia îi pasă, un conținător al emoțiilor lor, au un loc unde să vorbească despre ele fără să-i împovăreze pe cei apropiați cu acestea, construiesc o relație mai liberă de tensiuni cu personalul medical și administrativ. Procesul de vindecare în cadrul medical ține foarte mult de factorul uman, dacă tensiunile sunt înlăturate, el poate avea o cale mai liberă spre vindecare.

MPC: Din perspectiva psihoterapiei psihanalitice, ce credeți că determină un pacient să răspundă pozitiv la un proiect artistic, precum Mindful Photography & Cinema? Există anumite mecanisme psihologice care pot fi activate în acest context?

Florentina Doicescu: Din această perspectivă, care ia în considerare atât existența binelui cât și a răului, cred că ceea ce face un pacient să răspundă, indiferent de tipul de răspuns, este capacitatea artei de a-l tulbura. Pot exista diferite mecanisme de apărare cu care să răspundă. Arta oferă un teren fertil pe care capacitatea de introspecție, reflecție, amăgire și dezamăgire să se poată juca. Cred cu tărie în importanța artelor în procesul de vindecare, dar mai mult decât atât cred că o mare valoare adăugată o poate aduce mediatorul dintre arta expusă și persoanele implicate, indiferent de calitatea lor. Îmi vine în minte un exemplu din sfera copilăriei mici, unde un copil poate asculta singur o poveste la un device versus o poveste ascultată la același device în prezenta cuiva sau chiar citită/povestită de către acesta – prezența mediată de voce și prezența mediată de auz/privire. Rolul mediatorului este esențial pentru ca prin prezența umană, copilul poate face față mai ușor emoțiilor intense din întâmplările din poveste. Poate că același rol îl are și aici mediatorul, acela de a-i ajuta pe cei aflați în procesul de vindecare să exprime prin intermediul artei vizuale, trăirile avute față de procesul medical în care se află.

Arta vizuală reprezintă un instrument de transfer, emoțiile trăite individual, dar și la nivel de grup, sunt puse în cuvinte prin intermediul artei. Știm, că fiecare va accesa arta din prisma experiențelor individuale trecute sau prezente, arta rămânând un instrument. Cu alte cuvinte, nu este neapărat despre ceea ce văd, cât despre ceea ce interpretează din ceea ce văd, prin intermediul a ceea ce trăiesc în prezent. Aș puncta poate că răspunsurile pot fi și negative, ceea ce nu înseamnă că e neapărat ceva rău, ci că pacienții reușesc să depoziteze anxietatea/angoasa undeva, ușurând puțin trăirile. Mediatorul are o sarcină aproape imposibilă de a se pune în postura acestui depozitar, de unde și gândul că este vital pentru propria sănătate psihică cât și pentru sănătatea celorlalți să găsească un loc și un spațiu unde la rândul său să evacueze aceste emoții.

MPC: Ce beneficii poate aduce arta în relația pacient-terapeut? Există experiențe din practica dvs. profesională care ar putea ilustra puterea transformatoare a artelor?

Florentina Doicescu: Dupa cum bine știți, ne-am întâlnit prin intermediul filmului. Cred în film, chiar în filmul românesc care, în ultimii mulți ani, are în prim plan povești de viată ce aduc în memoria colectivă un trecut traumatizant al României. La fel de laudativă sunt și la adresa teatrului și a scriitorilor tineri care ne spun povești în aceeași cheie. Tot ce se întâmplă în sfera aceasta ne poate fi de mare ajutor pentru că fac trecutul de neuitat. Un trecut uitat, problematic sau traumatizant, neperlaborat (căruia nu i s-a dat un sens) poate să fie un teren fertil pentru repetiție. Este așa cum deseori auzim ,,Nu am învățat nimic din ceea ce s-a intamplat! Este ca și cum nu am discutat ca să vedem ce s-a întâmplat de fapt, nu am dat sens experiențelor ca să le putem înțelege în profunzimea lor și, prin urmare, pentru a nu le mai repeta.

Din experiența mea, îmi vin în minte atelierele pe care le țin cu copiii în grădinițe și after-uri. Folosesc ca instrument intermediar filmul de scurt metraj sau de lung metraj, acolo unde se poate, filmul de animație, ajutată fiind de dumneavoastră (n.r. Mirona Radu) sau de cei care dețin platforma Ora de cinema, parte a proiectului TIFF – Transilvania Film – Tiff Unlimited. Pentru că cei mici nu au mecanisme mature de a-și expune emoțiile, folosesc uneori cardurile de la Dixit pentru a asocia cu ceea ce am văzut în film și așa emoțiile ies mai ușor. Suntem tot în vizual, prin asocieri. Cred că același lucru s-ar putea întâmpla și în cazul adulților care reușesc mai greu să pună în cuvinte anumite trăiri și au nevoie de imagini, desen sau orice altceva poate implica motricitatea fină.

Îmi mai vin și alte exemple în minte, doar că aspectul legat de confidențialitate mă obligă să fiu precaută și să nu le împărtășesc. Timpul a fost destul de scurt pentru a cere acorduri de genul acesta.

Dar, îmi amintesc de o perioadă în care făceam voluntariat într-un cămin de bătrâni. Ceea ce anima foarte tare discuțiile era muzica. Le puneam melodii legate de contextul în care ne aflam – 1 Martie, 01 Decembrie – și, prin intermediul lor, își povesteau trecutul și-l împărtășeau cu ceilalți. Relațiile lor deveneau mult mai bune. Mai mult decât atât, personalul ni se alătura pe rând, captați fiind de ceea ce se întâmpla în grup. Personalul medical sau administrativ devenea participant la grup, ceea ce crea relații mai bune, golite de conflict, munca într-un cămin de vârstnici nefiind una foarte ușoară.

MPC: Cum ar putea spitalele și instituțiile medicale să încorporeze terapiile prin artă ca parte integrantă a tratamentului? Ce dificultăți vedeți în implementarea acestora pe termen lung?

Florentina Doicescu: Cred că orice instituție ar avea de câștigat dacă ar folosi arta ca mecanism de depozitare și înțelegere a emoțiilor. Cred că anxietatea legată de necunoscut, de boală, de evoluția ei sau intervenții chirurgicale, tratamente, ar putea fi exprimată în astfel de context. După cum ați văzut, nu insist pe partea de ameliorare fără să vorbesc despre partea negativă care o precede. Cred că înaintea unei etape de organizare (aici putând intra și liniștirea anxietăților) este nevoie să existe o dezorganizare pentru o mai bună organizare ulterioară.

Ca dificultăți ce pot fi întâmpinate îmi vine în minte în primul rând mediatorul și formarea lui pentru a putea duce acest proces. Factorul uman este important iar calitatea procesului ține de maturitatea emoțională a mediatorului. Un alt factor ar putea fi spațiul care trebuie amenajat astfel încât să i se acorde o importanță deosebită și un rol aparte în proces. Este nevoie de un spațiu închis, securizant, în care pacienții să se poată concentra la ceea ce au de făcut și să nu existe breșe care să-I disturbe. Relația terapiei prin artă și a mediatorului cu medicii, pacienții, aparținătorii, personalul administrativ, managementul instituției este importantă pentru o abordare holistică a pacientului. Fără integrarea terapiei în schema largă a tratamentului, ea se va simți izolată și va avea tendința de a funcționa printr-un efort deosebit sau uneori eliminată de către proceduri mai degrabă considerate a fi de supraviețuire și nu de ameliorare/evoluție.

MPC: Ce sfat ați oferi artiștilor care doresc să creeze proiecte în scop terapeutic, într-un mod care să fie sigur și benefic pentru participanți?

Florentina Doicescu: Să lucreze cu propriile lor emoții înainte de a intra într-un astfel de proiect. Procesul lor introspectiv poate aduce mult mai multe beneficii decât partea academică, structurală a lui – cum să facem. Cu alte cuvinte, poate fi mai important – ce simțim decât cum să facem, fără să minimizăm în vreun fel partea administrativă sau creativ-lucrativă a procesului în sine.

MPC: Credeți că percepția publicului asupra sănătății mintale poate fi schimbată prin artă? Ce rol poate juca un astfel de proiect în acest sens?

Florentina Doicescu: Percepția publicului asupra sănătății mintale este deja schimbată prin artă. Acolo unde arta și-a făcut loc, percepția a început să fie schimbată tocmai pentru că arta are calitatea de a te tulbura, nu mai poți fi la fel. Un om care-și permite un proces de introspecție, se va îndoi de el și de lume, breșa utilă pentru a se expune/a accepta și alte perspective. Cred cu tărie în intersecții, intersecția artelor cu medicina, ar putea aduce o calitate superioară actului medical și ar face din el un loc mai bun, poate ar invita mai mult către prevenție decât către tratament. E o idee care mi-a venit acum, în timp ce scriam, prevenția ține de a gândi în avans ceva ce ți s-ar putea întâmpla, tratamentul te ia pe nepregătite uneori pentru că gândul nu și-a găsit locul. Arta lucrează cu mintea și cu simțurile, te tulbură, te face să te intrebi cum ar fi dacă. Așa cred, că ar putea crește partea de prevenție, ceea ce ar reduce semnificativ costurile cu îngrijirea bolnavilor și nu în ultimul rând, suferința, suferința tuturor.

MPC: În opinia dumneavoastră, în ce măsură ar putea terapia prin artă să contribuie la reducerea stigmatizării problemelor de sănătate mintală în rândul pacienților și chiar în rândul publicului larg?

Florentina Doicescu: Stigmatizarea problemelor de sănătate mintală este o tară veche, tara noastră având o istorie de stigmatizare, înlăturare, eliminare din societate a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, pentru crearea omului nou (comunism). Decrețeii (documentarul TVR), Muzeul Abandonului, sunt doar câteva exemple de readucere în memoria colectivă a ceea ce a fost pentru a nu fi uitat. Stigmatizarea va exista atâta timp cât nu vom vorbi despre sănătatea mintală și despre istoria ei în arealul în care trăim. Putem extinde discuția la nivel de oraș / țară / continent sau chiar lume. După cum vedem, nu suntem singuri și nu doar la noi nebunia își face loc ușor printre cei care ne conduc uneori. Este o realitate ca într-un grup, informal, liderul este cel mai nebun dintre toți, este ales cel care înglobează cele mai multe patologii, doar că acest lucru se întâmplă în adolescență, când este nevoie de rebeliune pentru desprindere. În viața adultă putem presupune că rebeliunea ar fi putut fi înlocuită de maturitate, altfel spunem că manifestările actuale sunt preponderant adolescentine și că vorbim despre societăți insuficient maturizate.